Recenzie: Pizza Hut Universitate

Vă zic eu, în 6 luni ăsta o să fie un blog de hatereală. Un fel de I Hate Everything sau Radu Alexandru de la Pitici Gratis – care practic trăiește din hatereală; el scrie, respiră și mănâncă hatereală.

Azi mă iau de Pizza Hut, mai specific, Pizza Hut de la Universitate. Alaltăieri seară am ieșit în oraș la pizza în urma invitației unui fost coleg de liceu. Ca să fiu sincer, cel mai tare îmi place pizza făcută în casă, dar așa mai schimbi peisajul, socializezi și toate cele. Dai un ban da’ te simți bine, zice publicitatea.

Am întrat în restaurant și ne-a întâmpinat o domnișoară: „bună seara, o masă pentru doi? *insert politețuri aici*”. Ne-a așezat lângă bucătărie. A venit cu meniurile și ne-a lăsat să ne decidem. Au început să arunce și să trântească farfurii, tăvi ș.a. Înțeleg că e bucătărie de restaurant, dar dacă e așa de zgomotoasă, nu o lași deschisă și nu în mijlocul localului, for fucks sake.

Nici 30 de secunde n-au trecut de la deschiderea meniului că a trecut o altă tânără chelneriță pe lângă masa noastră și POC! a scăpat o tavă cu 2 pahare. „Pardon, mă scuzați, îmi permiteți să strâng cioburile?” Normal, cum să nu o las să-și facă treaba.

Am comandat, au venit pizzele și ne-am apucat de prima felie. 1 metru mai încolo POC! de data asta o farfurie.

Nu vreau să lungesc articolul degeaba. Scurt pe doi, s-au mai spart niște vase pe lângă noi și de fiecare data ne-au rugat să le lăsăm să strângă cioburile.
Pizza Hut, could you please, let me enjoy my food?

Next time încercăm Calif, so, watch out!